Boala ca metaforă
Într-o încercare de eliberare „de sub jugul metaforelor” ce înzecesc suferința unei persoane cu o sentință certă - un diagnostic, Susan Sontag conturează un proiect mai ambițios decât pare la prima vedere. În esență, a combate gândirea metaforică ce însoțește boala ar însemna a combate un reflex semnificativ al omului de a „înflori” sau a îmbrăca în haine mai sclipitoare experiența suferinței, pentru a o face mai agreabilă sau mai inteligibilă, cu tentativa de a o subjuga. Fața care trădează fatalitatea este întocmai eticheta de bolnav, o afirmație a unei lipse, a unui neajuns în individ care are puterea de a-i modela, simultan, și viitorul (luând în considerare orice drum de urmat spre vindecare, tratamentul), dar, prin metafore, și trecutul; în acest sens, prin posibilitatea existenței predispozițiilor pentru anumite boli, toate aspectele ce țin de trecutul pacientului par să conveargă până la momentul pronunțării diagnosticului. Trecutul e văzut într-o nouă lumină, individul devine responsabil pentru deciziile luate de-a lungul vieții, iar viitorul este inevitabil condus de conștientizarea afecțiunii. Iese la iveală un soi de atitudine a resemnării care ar trebui să fie adoptată de suferind, calea sa fiind transformată complet și în afara capacităților sale de a o mai schimba/controla.
În „Împotriva interpretării”[1], Sontag sugerează faptul că orice încercare de interpretare poate fi văzută ca nevoie de a înțelege un fenomen și a-l supune unor grile de cunoaștere care „liniștesc” doar pe moment intelectul. Proiectarea unei metafore asupra realității afirmă, de fapt, un neajuns al lucrului care se află în fața noastră, o discrepanță, un defazaj între ceea ce ne este prezentat și ceea ce putem asimila. Odată ce se naște întrebarea cu privire la un lucru, apare o grilă de interpretare care invită cunoașterea, primește, și simultan, oferă, prin simplul fapt că cere înțelegerea lucrului. Cererea din partea intelectului este cu atât mai urgentă, presantă, cu cât problema cu care se ocupă e mai intimă, vizează corporalitatea (în special procesele lăuntrice, inaccesibile văzului, ale organismului), iar aceasta duce la proiecții cu atât mai ușor de însușit și mai răsunătoare.
Cu siguranță există moduri prin care metaforele aduc mai aproape individul de ideea de boală, însă nu de propria boală. Preconcepțiile adunate de-a lungul istoriei pot determina în pacient un sentiment de apartenență la o comunitate, îl pot scuti de singurătate, în funcție de incidența maladiei. Etichetele vin ca un factor identitar, iar boala capătă o dimensiune socială, devine un comun, ceva care este împărțit și care, ridicându-se deasupra grupului, devine o realitate de sine stătătoare, o entitate care (în cazul aplicării unei gândiri mai religioase) vine cu propriile intenții, propria agenda. Metafora face, în mod evident, apel la obiectivitate dorind să imite modul în care procesele din știința medicinei o fac. Pe de o parte, bolnavul intră în contact cu simptome și tratamente care nu se rezumă doar la cazul său, aparțin de boală așa cum e văzută în medicină, iar în paralel ele sunt însoțite de metafore - tipuri de informații care încă nu s-au bucurat de vreun mod de consolidare în știința exactă. Metaforele se extind către zone ce țin de personalitate, afectivitate sau moralitate, complet desprinse de procesele de diagnosticare, tratare și prevenire, totuși reverberează intens în individ. Vom explora în continuare câteva dintre aceste metafore.
În primul rând, avem de-a face cu un tip de cauză ce se ascunde în spatele cauzelor bolii. Datorită cercetărilor psihanalitice, care înrădăcinează orice proces anatomic în inconștient, cauzele comunicate de medici pălesc, sunt înlocuite de posibilitatea apariției bolii prin reprimare a unor energii sau pasiuni: „Potrivit mitologiei cancerului, boala este provocată de reprimarea constantă a sentimentelor. (...) Pasiunea din cauza căreia lumea crede că se va îmbolnăvi de cancer este furia”[2]. O mică remarcă adiacentă ar putea atrage atenția și asupra faptului că, de regulă, la momentul emiterii diagnosticului nici nu prea importă pentru medic suma elementelor pricinuitoare; însă pentru cel vizat, însușirea sentinței e mai lesne dacă e livrată sub forma a ceva ce a fost mereu prezent, doar omis prin ignoranță sau, mai bine, imposibil de devoalat datorită excelenței cu care s-a ascuns. Cadrul medical e interesat de soluții, pe când pacientul intră în deriva suspiciunii. Wilhelm Reich justifică această abordare detectivistă, bănuind în refulare o putere de a induce maladii, văzând între „renunțarea la toate plăcerile și desfătările personale în floarea vârstei”[3] ale lui Freud și apariția cancerului o legătură directă. Însă tot acest efort întru descoperirea „adevăratei cauze” nu ajută cu nimic, ci doar alină prin iluzia unei cunoașteri mai profunde a bolii. Energia e canalizată către explorare arheologică, nu către metode reale de vindecare.
Revizitând nevoia umană de a „înflori” sau a exagera unele aspecte maladive amintită la început, Sontag vede în aceste practici două întrebuințări: în unele cazuri, boala devine un potențator al unor însușiri individuale considerate valoroase, pe când în altele, o veritabilă metodă de a fi absolvit de multe practici existențiale.
Fără îndoială, în ceea ce privește prima întrebuințare, discuțiile alunecă înspre mediul estompat, confuz al moralității. Deloc surprinzător, de cele mai multe ori vremurile (moda, opinia populară a vremii) decid care boală avantajează individul și care nu. Efectele maladiei sunt afirmate, chiar evidențiate și purtate cu o mândrie perversă, iar vindecarea pare îndepărtată, imposibilă, umbrită de caracterul categoric al diagnosticului și potrivirea desăvârșită între boală și personalitate: „Priviți-l pe bietul Byron cât de interesant arată muribund”, pentru că, până la urmă, „să fii trist era un semn de rafinament și sensibilitate”[4]. Așadar, poate e posibilă conturarea unui fir roșu de-a lungul istoriei umanității ce persistă în venerarea suferinței și a chinului: categoria interesantului, glorificată de romantici. Acolo unde morbidul și decăderea dau o altă față genialității sau frumuseții, boala e un accesoriu valoros, acel altceva, răul care contrastează binele, evidențiindu-l.
Completând motivele din spatele dramatizării care aduce omagiu bolilor per ansamblu, Sontag comentează asupra însușirii de incapacitat cu care se alege pacientul: „Romanticii au inventat invaliditatea ca pretext pentru relaxare și pentru respingerea îndatoririlor burgheze, cu scopul de a trăi doar pentru artă. Era un mod de a se retrage din viața publică fără a-și asuma responsabilitatea acestei decizii”[5]. Astfel un factor extern, un anumit grad de ghinion (în mod ironic, o fericire mai mare în cazul în care există beneficii materiale de pe urma cărora bolnavul „se întreține”) sau manifestarea unor neajunsuri care așteptau să își spună cuvântul, scutesc individul de nenumărate atribuții. Desigur, în cazul romanticilor, scopul era considerat unul nobil, tot un fel de sacrificiu prin dedicare completă față de practicile artistice, care oricum consumau enorm din energiile celui înzestrat.
Făcând trecerea către contemporaneitate, Sontag remarcă împrumutarea aceleiași perspective sentimentale, nihiliste a romanticilor în discursul din zilele noastre despre afecțiunile psihice. Nebunia apare astăzi ca o potențare (fie ea în înțelegere sau creativă), fără de care, mintea sănătoasă din punct de vedere clinic devine ceva banal, chiar inferior, lipsit de acea scânteie/licărire[6]: pe scurt, se crede că „boala exacerbează conștiința”[7]. Acel proces inexplicabil al rapsodistului, cel proslăvit și de Kant, deschide o dimensiune de acceptare și de apreciere pentru cei afectați de nebunie, care caută „o stare de iluminare paroxistică”[8]. Însă această viziune vine să normalizeze anumite comportamente maladive și să le integreze în societate sub pretextul promovării incluziunii sau a diversității, valori care se reduc la, sau maschează, în fine, simpla toleranță. Această tendință, însă, devine ignorantă prin ne-recunoașterea unor reale afecțiuni, ca și cum ar grația un condamnat - când, de altfel, boala nu este nici pe departe o sentință morală.
Pe de altă parte, subliniază Sontag, boala a evoluat de la un „De ce eu?” ca efect al conștientizării mâniei zeilor, un sentiment al justiției divine, unde ce prevalează este ghinionul sau neșansa, la o întoarcere către sine și obsesia unui sentiment de autotrădare. Evoluția științelor a îndepărtat vădit încercarea de a găsi răspunsuri cu privire la injustețea acordată de zeități, dar evident, particularitatea situației care surprinde bolnavul dăinuie, naște necesitatea de a-și investiga cazul ca și când ar fi unul neobișnuit, special. Cu siguranță, manifestarea afecțiunilor diferă de la pacient la pacient, însă perspectiva care dă frâu liber întrebărilor „De ce eu?” este credința într-o stare de excepție - suferindul nu se poate identifica în totalitate cu entitatea abstractă, simte nevoia de a o lega de istoria personală, de predispoziție sau de o formă de judecată morală. Kafka, spre exemplu, descrie niveluri ale tuberculozei de care este afectat, făcând astfel loc și ideii de boală comună tuturor purtătorilor, și ideii de boală care se agață de caracterul particular al personalității scriitorului: „În secret nu cred că această boală este tuberculoză, cel puțin nu la nivel primar, ci mai degrabă un semn al falimentului meu general”[9]. Boala e văzută ca autoexpresie. Este, paradoxal, un mod de a afirma sau a exterioriza ceva negativ din om; iar acest fapt e cu atât mai acceptabil din moment ce individul este doar o victimă, se află sub influența a ceva exterior sieși.
Sontag dezvoltă, de asemenea, și o dimensiune a implicațiilor politice ale metaforelor ce însoțesc boala, în special în ceea ce privește contemporaneitatea. În primul rând, autoarea asociază tipul omului romantic, care invită boala în speranța de a părea mai interesant, de a exterioriza o anumită fragilitate și sensibilitate și de a se eschiva de responsabilitate mundană, cu tipul omului depresiv din zilele noastre, care suferă de o insatisfacție generalizată: „aceste cazuri tipice”, amintește Sontag făcând referire la traume anterioare sau simptome depresive care adesea sunt doar parte din viața oricui, diagnosticat sau nu, „sunt repovestite într-un limbaj binevoitor al disperării și nemulțumirii de/ și al preocupării obsesive pentru eul izolat (...) purtând pecetea de neconfundat a culturii noastre de consum”[10]. În lumea garanției, a imediatului și a suprasaturației spre rezolvarea oricărei nevoi umane, dezamăgirea devine ceva constant. Totuși individul nu este familiarizat cu așa-numitele sorți rele ca în trecut; în cazul în care își conștientizează neîmplinirea, el recunoaște doar posibilitatea decepției, a deziluzionării, învinuind agenții care au făcut promisiunile din exterior. Omul contemporan simte frecvent că este mințit, receptează disonanța dintre angajamentele celor care oferă totul mai repede, mai bun, mai avantajos a „economiei dependente de o indulgență irațională a dorințelor”[11] și realitatea deseori limitată.
În consecință, prinde contur și o teamă, o agitație ce survine din preaplinul mediului în care trăim. În interesul propriei bunăstări, individul are la fel de multă nevoie să reziste, să se limiteze, să se retragă. Ideea de preaplin invită perceperea bolii drept excrescență. Boala nu mai este la fel de intim conectată cu individul, metafora bolii și personalitatea sau felul de a fi al pacientului nu mai sunt împletite, maladiile sunt percepute ca extremități, „creșteri anormale”[12]. Care ar fi motivul pentru care boala a fost împinsă către exterior?
Cel mai satisfăcător răspuns adresează, în fapt, cultul sinelui. Este cu mult mai avantajos pentru societatea care investește atâtea resurse în perfecționarea sinelui, în autorealizare și asumarea sinelui drept „proiect”, așa cum o numește și Byung-Chul Han, să perceapă maladiile drept răul care se anexează, care trebuie înlăturat prin tăietura bisturiului, care nu mai reprezintă ceva ce aparține corpului. Tratamentul, în contemporaneitate constă la fel de mult în medicamente sau proceduri medicale pe cât în practici de autodisciplină și autoreglare. Astăzi, pacientul se simte mai apropiat de boală nu când caută să o înțeleagă în profunzimi, prin teorii psihologizante sau moraliste, ci când își ia destinul în propriile mâini și se responsabilizează complet. Cel bolnav tot poartă cu el o anumită povară, doar că nu cea a predispoziției sau a trecutului care s-a răzbunat asupra sa, mai degrabă cea de a decide el însuși cum va fi afectat de boală. Inițiativa în a-și stabili propriile limite se confundă, astfel, cu libertatea, și în același timp, neagă efectele (implicit, gradul de realitate al) afecțiunii. Ironia situației este recunoscută de Sontag: poftele „sunt ținute în frâu în numele unei vieți sănătoase sau pentru modelarea unui aspect fizic ideal - limite stabilite voluntar, expresie a libertății individuale”[13].
În final, cât timp boala și suferința rămân, în ciuda zgomotului deconcertant ce vine dinspre zona științelor exacte, care anunță atât de frecvent descoperiri fabuloase și întreține imaginea progresului exponențial al umanității, se pare că rămâne și empatia față de fatalitate. Boala rezonează acum cu resemnarea nu numai în ceea ce privește eșecul tratamentului, ci prevalent cu acceptarea morții și a degradării în general - un nihilism ce găsește îngăduință pentru distrugere, îmbrățișează decăderea, dar care, în cele din urmă, absolvă populația de acțiune. Sontag remarcă acest fapt mai ales în afirmațiile apocaliptice care descriu evoluția bolilor contagioase, vede cum „mobilizările au un caracter atât de general, încât reacția celor mobilizați nu poate fi, în realitate, decât una complet inadecvată provocării existențiale la care au fost chemați să facă față”[14].
[1] Susan Sontag, Against Interpretation and other essays, ed. Picador USA, New York, 2001.
[2] Susan Sontag, Boala ca metaforă. SIDA și metaforele sale, ed. Vellant, București, 2014, p. 26.
[3] Idem.
[4] Ibidem, pp. 34-35.
[5] Ibidem, pp. 36-37.
[6] Cum sugerează idiomele engleze: a touch of madness, a spark of insanity, sau arhicunoscuta etichetă de mad genius (geniu nebun).
[7] Sontag, op. cit., p. 39.
[8] Idem.
[9] Ibidem, p. 47.
[10] Ibidem, p. 54.
[11] Ibidem, p. 65.
[12] Idem.
[13] Sontag, op. cit., p. 157.
[14] Ibidem, p. 163.