Unirea dintre lirism și schizofrenie: paroxismul stărilor negative
Caracterizat prin exces ca trăsătură indispensabilă a operei sale, Emil Cioran se numără printre ultimii autori ai căror autenticitate ar putea face față comparației cu o minte schizofrenică. Cu toate acestea, fragmente ale operei sale devin o oglindire aparte a experiențelor culminante, definitorii pentru anumite tipare patologice. Pe culmile disperării, marcată de o viziune însetată de desăvârșire, în același timp, construiește sentimentul absolutului, dar lasă impresia unei distrugeri totale a lumii și a sensului. Pentru conceptul de infinit și de cuprindere exhaustivă a realității, instrumentele stilistice folosite de Cioran se pot dovedi facile, înseși limitele reprezentând, în opera sa, autorități moderate de dinamism.
Considerăm imperativă menționarea omiterii „vitalității rele” din spatele scrierii cioraniene, textul fiind analizat datorită maleabilității și aplicabilității asupra mai multor probleme de natură artistică și fiind ușor de comparat unei game variate de procedee creative. Materialul sensibil, admis de autorul însuși[1], deși o componentă notabilă, care ar putea fi livrată cititorului împreună cu textul, și anume intenția suicidală sau sentimentele de alienare, rămân îndestul analizate de biografi și critici literari. Acestea fiind spuse, nu vor importa intersecțiile maladive între condiția autorului și simptomatologia schizofrenică.
Analiza Lirismului absolut dezvăluie o structură tripartită, a cărei componente descriu cu loialitate etape ale pierderii: așteptarea, alunecarea și întunericul. Accederea la instanța lirică ultimă, care este înzestrată cu darul expresiei, prezintă o asemănare izbitoare cu descompunerea haotică a realității în momentele episoadelor psihotice.
Textul începe în cheia dorinței, a pregătirii pentru depășirea unui prag al creației, dar și al ființei: „cu toata energia si cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea sa fie opera mea [...] și moartea să fie triumful meu.”[2]. Fragmentul este dominat de imagini apocaliptice, ale sfârșitului, care anticipează „neantul fascinant”. Diferit de un „extaz al existenței pure”[3] menționat adesea în opera cioraniană, aici lirismul distruge, în esență, pentru a pune la loc, a reorganiza, a trece prin realitate cu intenția reproducerii acesteia printr-o lege proprie. Prin structuri precum „descompun”, „topesc”, „naștem în nebunie”, „transfigurare” și „plesnesc”, Cioran dă impresia unui dinamism excentric, care anulează ideea nevoii de a crea, înlocuind-o, mai degrabă, cu ideea artei drept consecință a pasiunii exaltante. Astfel, lirismul absolut nu mai implică acțiune din partea scriitorului, ci este un dat, se cere pe sine, creația devine implicită intrării în „explozia radicală” și în „expresia nemijlocită”.
Cele două limite menționate anterior sunt depășite cu scopul de a aduce individul în pragul cel mai periculos, însă ușor de trecut cu vederea, în text fiind numit „subiectivism normal”. Cioran evidențiază o confuzie generală în ceea ce privește raportarea subiectului la materialul prezent în exterior, deoarece expresia înglobează întreaga realitate, „încetează a mai fi o obiectivare parțială, minoră și nerevelatoare”. Pentru orice autor, apogeul expresiei este înfățișat drept o întindere nelimitată, copleșitoare a sensului, în același timp și o debarasare de filtrul îngustat al subiectului. Totuși, acest fel de manifestare este una dintre cele mai familiare limbajului schizofrenic. Denumită „salată de cuvinte”, exprimarea tipică episoadelor psihotice, este văzută, în special în opera lui Deleuze și Guattari, ca încercare de depășire a subiectivismului, dar nu numai. „Falsul” obiectivism, la care face referire și Cioran, este deschis în totalitate, nu rămâne doar o pretenție a artistului; pentru schizofrenic lansează un întreg câmp de posibilități ale exprimării. În Anti-Oedip (operă cu un puternic scop politic, dar care nu îi aduce mai puțină relevanță în ceea ce privește analiza comportamentului schizofrenic), Deleuze și Guattari[4] optează pentru o perspectivă pozitivă a limbajului dominat de patologic, până în punctul în care îl consideră formă elevată a expresiei. Sfidând limitele propriei conștiințe, bolnavul reușește să construiască legături între zone diferite ale condițiilor existenței sale: corpul, mintea, societatea și istoria fac, simultan, parte din discursul său[5], aflându-se la același rang și interacționând în moduri neașteptate (fig. 1). Trecerea barierei de sine se prezintă, prin excelență, a fi domeniul psihozei. Astfel, „Lirismul absolut – pornirea totală de a te obiectiva – este dincolo de poezie, sentimentalism, etc. … El este mai aproape de un fel de metafizică a destinului”[6]. Se poate observa asemănarea stării extatice descrise de Cioran cu o puternică răspândire a eului spre o multitudine de arii ce nu vizează numai opera sa, aspect care reușește să îi atribuie un caracter universal, reprezentând „conținutul cel mai adânc al ființei”[7].
Fig. 1
Așadar, în prima etapă a Lirismului absolut, așteptarea este dominată de un presentiment al demontării paradigmei, al infiltrării unui alt tip de rațiune, și, în special, de orientarea particularului către general.
Întregind procesul de „alunecare” a eului, deschiderea unui „gol mare și alunecos” coincide pierderii lumii cunoscute, a stabilității. În volumul The center cannot hold, autobiografie realizată de Elyn Saks, diagnosticată cu schizofrenie, este descris încă din primele pagini ale operei un sentiment difuz de dispariție a realității, de scufundare adâncă în non-sens: „Cred că mă dizolv. Mă simt – mintea mea se simte – ca un castel de nisip, din care tot nisipul alunecă odată cu retragerea valurilor. [...] Conștiința începe să-și piardă treptat din coerență. Centrul cedează. Eul devine încețoșat, iar centrul solid, prin care o persoană percepe realitatea, este întrerupt ca un semnal de radio stricat. [...] Imaginile, sunetele, gândurile și emoțiile nu merg împreună.”[8] Motivul surpării realității se poate recunoaște, din perspectivă cioraniană, ca artificiu stilistic, însă autorul pune în joc anumite componente senzoriale și încercarea de diferențiere între iluzie și fapt. Alunecarea spre neantul descris este percepută drept o urmare firească, așadar, cadrul descris de Cioran nu poate fi marcat doar ca procedeu de învăluire a adevărului în exagerare.[9] Mergând mai departe, această naturalețe cu care se succed etapele îndreptării spre lirismul absolut este conștientizată de artist, devine o certitudine, Cioran nu mai mizează pe dorință, precum în începutul capitolului, ci folosește verbe la viitor: „Cum o să mă înghită, pe veci, noaptea fără de margini a acestei lumi!”[10].
Demersul ne aduce în pragul ultimei instanțe lirice, filosofia este înfățișată drept pretenția de a aduce sens într-o lume haotică, este considerată autoritatea între formele percepției conștiente. Numită în funcție doar pentru a fi depășită, filosofia, cu ale ei „abstracții” și „rigidități”, este transformată în slăbiciune. În fața confuziei absolute, niciun principiu ordonator nu își mai poate găsi un centru de greutate, structurile devin inutile și greu de folosit. Originea „neliniștii metafizice chinuitoare” este conștientizarea lipsei de punct de sprijin, tocmai rațiunea de orice fel devine doar întuneric, și în final, nebunie.
Ce poate provoca o neclaritate în acest context, este folosirea termenului de „nebunie”, deoarece următoarea întrebare persistă: în pierderea negreșită a legilor după care este percepută realitatea, în golul absolut spre care eul se îndreaptă, ce anume diferențiază maladia de normalitate? Pentru a putea cerceta în continuare conținutul textului, această contradicție logică va fi atribuită excesului nelipsit din stilul autorului de exprimare, menționat și anterior. Considerăm că infinitul sau absolutul nu cunosc dualități precum bine/rău, sănătate/boală etc., chiar în domenii abstracte (sau ultime) fiind imperativă o anumită atitudine în descriere, și în cazul de față, termenul de nebunie sperând să fie o trădare a conținutului în favoarea formei.
În cele din urmă, pentru Cioran, lirismul absolut constă în accederea filosofiei către poezie, către trăirea pură și îndepărtarea de o lume a delimitărilor, a categoriilor, a clasificării. Fragmentul poate fi considerat un manifest al triumfului expresiei absolute în lupta cu rațiunea, dovedind o încadrare perfectă în Pe culmile disperării, ca un volum marcat de terapia prin scris[11]. Totodată, revenind la patologic, asemănarea care iese la iveală între starea absolută și tiparele schizofrenice se construiește prin următoarele: o desăvârșire de orice natură presupune recunoașterea unei limite, apoi depășirea ei. Prin acest proces, de succesiune a depășirilor, putem descoperi absolutul sau infinitul. Aceste două ultime instanțe nu mai pot cunoaște limitări, ce ne indică opera cioraniană este un ultim prag al expresiei, care îi oferă individului o singură posibilitate de exprimare, de altfel una exhaustivă, atotcuprinzătoare. Ce primează întotdeauna, în această lume este senzația, care devine un element de legătură, nu de ordonare. Astfel, conexiunile, unilaterale și curgătoare, rămân ca principiu ultim și pot conduce, singure, către apogeul expresiei.
În acest sens, discursul schizofrenic, fiind de o singură natură (globală, care include toate domeniile în care un individ are cunoștințe, și despre care poate exprima ceva), este exact ceea ce provoacă sentimentul infinitului; acesta promovează o interconectivitate aparte a elementelor prin care omul se exprimă. Descompunerea haotică a realității devine un mod facil de a pune în lumină legături inepuizabile între minte și cadrul extern, cu finalitatea în care cele două coincid.
Astfel, obiectivitatea absolută, Lirismul absolut, pot fi considerate în plan schematic având același scop cu exprimarea schizofrenică: lipsa de măsură, acceptarea adevărului ca adevăr, în același timp și absența completă a acestuia, fiind singura cale, naturală, necesară, imediată prin care exprimarea poate dăinui.
[1] Simona Modreanu, Cioran, Junimea, Iași, 2005, p. 116.
[2] Emil Cioran, Pe culmile disperării, Humanitas, București, 2008, p. 63.
[3] Ibidem, p. 42.
[4] G. Deleuze, F. Guattari, Anti-Oedipus, Univ. of Minnesota Press, Minneapolis, 1983.
[5] În opera deleuziană, discursul este văzut ca mereu având și implicații politice, exemplele din Anti-Oedip fac referință la incapabilitatea minții de a diferenția între componentele corporale și componente sociale etc., iar acest mod de a gândi devine o inovație strălucită pentru anumite mecanisme ale sistemelor politice. Exemple notabile ale discursului din anumite episoade psihotice pot fi regăsite în Daniel Paul Schreber, Memoirs of my nervous illness, New York Review of Books, New York, 2000, p. 144.
[6] Emil Cioran, op. cit., p. 64.
[7] Ibidem, p. 64.
[8] Traducere proprie, din „I think I am dissolving. I feel – my mind feels– like a sand castle with all the sand sliding away in the receding surf. [...] Consciousness gradually loses its coherence. The center cannot hold. The me becomes a haze, and the solid center from which one experiences reality breaks up like a bad radio signal. [...] Sights, sounds, thoughts, and feelings don’t go together.”, Elyn R. Saks, The center cannot hold, Hyperion E-Books, 2007, pp. 28-29.
[9] „Cioran nu spune adevărul, ci spune, cu stil, excesul”, Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, Limes, Cluj-Napoca, 2008, p. 56.
[10] Emil Cioran, op. cit., p. 65.
[11] Nicolae Turcan, op. cit., p. 51.
