Religia ca secret al societății paliative
În civilizațiile atât de vechi precum cea chineză, ori cea indiană, goana după adevăr reprezintă un concept greu de gândit. Adevărul, pentru aceste civilizații, a fost găsit cu mult timp în urmă. Omul s-a aflat în posesia lui dinaintea căderii în declin. În „Marea comunitate” confucianistă, starea edenică, în care fiecare om își conducea viața după învățătură, nu se mai puteau materializa îndoieli - trăind mereu în același adevăr, tot timpul reafirmat, revizitat, rescris, reîmprospătat. O școală, prin generații întregi care interiorizează valorile primite și transmite mai departe cunoașterea, relevă caracterul nemuritor al învățăturii, și anume reîntoarcerea veșnică. Pentru a asigura asemenea structuri ciclice se ivește nevoia unor practici asociate desfășurării vieții umane, care iau forma ritualurilor. Traiul în comunitate scoate la suprafață nevoia unei conectivități, care prin afirmare perpetuă, ia forma ritualului.
Ritualul e recunoscut ca obicei consacrat, sub forma gesturilor, sub forma evenimentelor, în același timp ajută la fixarea unor tradiții. Practicile cu formă ritualică se revarsă asupra oricărui om care ia parte și pot fi descrise ca o ancorare puternică, creionând un sentiment al inclusivității. Omul participă la ceva mai mare decât sinele, prin aceasta îi este mai ușor să se definească, fiind atras de apartenență. E un izvor important al simțului, a fi împreună și a colabora cu ceilalți membri ai societății. În opera lui Byung-Chul Han, ritualul este definit prin acțiuni simbolice, care asigură o comuniune în lipsa comunicării[1]. Ritualul transmite o parte din valorile sau principiile după care un grup de oameni se ghidează. Han o numește și oferirea unui sentiment, unei senzații de legătură între oameni fără nevoia exprimării verbale.
Cu toate acestea, nimic concret nu este materializat în ritualuri. Gesturile sau incantațiile, desfășurarea unui ritual nu depășește granițele convenției. Un ritual are o dimensiune secretă, intrinsecă, participanții se bucură de o legătură ascunsă, care ia formă fără să se îndrepte vreodată spre explicitare. Așa cum în taina Euharistiei, ceea ce atrage poporul creștin nu este asemănarea dintre bucata de pâine și trupul dumnezeiesc, ci ideea prezenței divine, atotcuprinzătoare, în aceeași manieră, ritualurile, în toată diversitatea lor, celebrează și întăresc, mai presus decât toate, secretul. Simone Weil consideră că „Dumnezeu poate fi prezent în astfel de obiecte numai prin convenție”[2], iar aceasta prezență este văzută ca fiind perfectă. Viziunea autoarei indică păstrarea aspectelor dintre cele mai înălțătoare în relația nemărturisită dintre credincioși. Ritualul dezvăluie persistența prezenței lui Dumnezeu, prin persistența prezenței participantului.
Explicitarea sau justificarea ritualurilor sunt acte fără noimă, pentru că anulează întru totul procesul, în mijlocul practicilor asemănătoare nu este loc pentru înțelegerea umană, logică, tranșantă, deoarece este considerată defectuoasă. Pentru Baudrillard, „știința este mereu ucigașă”, prin exploatare completă a obiectului ei[3]. În ce taină ar fi nevoie de un număr mare de indivizi care să înțeleagă întocmai procesele fizice, compozițiile, semnificațiile ultime care fac apel la divinitate, fiecare mulțumindu-și sinele cu astfel de informații? Taina cere indivizi deja smeriți, care binevoiesc să se lase îndrumați de către ceremonii și pot trece pragul convenției, oricât de plin de absurditate sau aberație poate părea acesta la începuturi. Analiza ritualului îi scindează nucleul, nu se poate raționa asupra unui element a cărui creație se bizuie pe acordul abandonării rațiunii însăși.
Urmărind același principiu, confucianismul, în discursul despre moarte, despre suflet sau despre viața de apoi, nu ezită să accentueze lipsa instrumentelor de înțelegere, care să ajute omul să se apropie de cunoaștere absolută: Confucius nu vorbea despre spirite; când era întrebat ce este moartea, îndemna ca omul să cunoască mai întâi viața; când era întrebat ce este înțelepciunea, îndruma spre respect față de cele divine, și mai ales spre păstrarea distanței[4]. Secretele aflate dincolo de granițele înțelegerii umane iau forma unei purtări pline de modestie, nu unei preaslăviri sau închinări categorice în fața forțelor necunoscute, a unui silențiu incontestabil, a mulțumirii cu puținul oferit în ipostaza de ființă lipsită de putere. Convenția, în acest caz, salvează dimensiunea slabă, vulnerabilă a percepției umane.
Ritualul, prin toate acestea, evidențiază în mod repetat o nuanță a socialului care nu poate fi găsită la suprafață. Prin participare repetată, omul poate descoperi în profunzimea ritualului această formă acoperită, dată în lături, a activităților comune. Însă ceea ce stăruie și se remarcă într-un mod prea facil, prea confortabil pentru cunoașterea umană este produsul preocupărilor ritualice, motivația, pretextele, utilitatea. Astfel convenția nu dispare, doar că nu mai poate fi regăsită cu ușurință. Se creează un cerc vicios: omul nu vede întrebuințarea unui travaliu repetat, unui proces fără noimă care reîncepe la nesfârșit, dar nu poate surprinde un argument convingător pentru participare deoarece nu participă.
În societatea actuală, nimeni nu poate fi obligat la acceptarea a ceva ce pentru sine pare absurd. Nimic nu obligă la acceptarea unor convenții. Nimic nu obligă la participarea în cadrul unor practici care par „inutile”, „fără sens”, sau care „nu se potrivesc cu ideologiile” cuiva. Poziția frecvent adoptată este una defensivă, dar și a examinării atente, societatea stagnează în comportamente care conduc către pierderea unor dimensiuni esențiale ale socialului. În cuvintele lui Han, nimic nu impune, nimic nu pătrunde în profunzime[5]. În zilele noastre, examinarea minuțioasă a oricărei practici urmărește argumente reci, incontestabile, urmărește productivitate și mai presus de toate, eficiența și proiectele personale. Într-o societate în care totul se află în continuă mișcare, iar timpul este considerat cea mai valoroasă monedă, practici care sfidează fundamente raționale, categorice sau semnificații, produse imediate, sunt înlăturate cu ușurință. A munci pentru semnificații ascunse este echivalent pierderii de timp prețios, în spații pline de îndoieli.
Toate aspectele care țin de natura ritualului sunt incompatibile cu modul actual de a gândi. Ritualul este văzut ca ceva rău. Cel mai apropiat de forma ritualică este modul în care societatea reevaluează constant structuri maladive ale trecutului. Contemporaneitatea este obsedată de evitarea repetării anumitor greșeli, este în același timp captivă într-o analiză permanentă, într-o hermeneutică „purificatoare”. Moda conștientizării, a reparației și a controlului asupra tuturor proceselor în care individul este antrenat duce la înlăturarea travaliului „în gol”. Iar figura autoritară, care decide în acest sens este productivitatea. În esență, domnește frica de stagnare și de repaus. Conformismul și formalismul devin cuvinte grele, cu încărcătură negativă, însă societatea productivă, progresivă nu stă sub semnul niciunui simbol. Așa cum afirmă și Mary Douglas, lumea își propune o reformă împotriva „ritualurilor lipsite de sens, a religiei mecanice, a cultului limbii latine și a recitării lipsite de judecată a litaniilor”[6]. Ce este oferit, în schimb, este o societate transparentă, fără secrete, a căror procese sunt explicate pe îndelete și în care greșelile, defectele sau anomaliile nu sunt ascunse, ci înlăturate. Revolta „civilizației fără secret” conduce la o „ură față de propriile sale baze”[7].
În plus, în Disappearance of rituals, Han descrie societatea actuală ca fiind înființată pe putere afirmativă, o societate a realizării. Nevoia sistemelor opresive, care neagă anumite libertăți ale individului nu mai există, devine futilă, deoarece este înlocuită de o dorință arzătoare a împlinirii, a îmbunătățirii constante. Vremurile societăților disciplinare sunt întrecute de puterea conștiinței fiecărui om. Pentru individul rațional, care își urmărește negreșit visele și proiectul personal, este de ajuns să i se înfățișeze posibilități, îndemne, pentru ca atunci când se abate legii să fie descris drept pierdut sau confuz. În mod evident, cel care face un pas în afara drumului său nu poate decât să se găsească pe sine drept vinovat, nu poate apela decât la propria conștiință, care să îl readucă pe calea dorită. Prin acest fapt, îndemnul general orientează către transparență absolută, către comunicare amplă și detaliată, deoarece o persoană care evită să afirme poate fi doar cel care nu își respectă idealurile, care nu are control asupra sinelui. Transparența și vizibilitatea cu privire la orice aspect al vieții sunt necesare înlăturării defectelor și a stagnării, motiv pentru care, în neliniștea în care individul se află mereu, este nevoie de „un trecut vizibil, de un continuum vizibil, de un mit vizibil al originii, care să liniștească în privința scopurilor”[8] fiecăruia.
Profunzimea nu importă în astfel de timpuri, iar reînceperea, reluarea oricărui proces nu dă dovadă decât de nereușita primei încercări. Ritualul se destramă în fața exigenței transparenței și capătă o nuanță de îndârjire nefirească. Conectivitatea și traiul în comunitate sunt îndepărtate, pierdute în valul de informație și de comunicare fără comuniune. Hesse, în una dintre cele trei biografii întocmite de Knecht, ilustrează însemnătatea exprimării minimale a unui personaj complet învăluit în mit, personajul Aducătorului de ploaie, căruia „nu îi erau dragi palavrele, nu-i plăcea să-i audă vorbind nici pe alții, nici pe sine”, totuși „el știa întotdeauna mai multe din cele ce se întâmplau decât s-ar fi putut crede”. În astfel de împrejurări, în care individul este lipsit de istorie, de cunoștințe înregistrate în scris, de experiența unei alte comunități umane, i se pot oferi sentimente de apartenență sau se poate simți împlinit prin participarea la ritualuri. Mai mult, Knecht își imaginează cum în această viață, ar fi avut „o bucată de pământ plin de mii de rădăcini, în împletitura cărora era și el un fir părtaș la toate”[9].
În aceeași operă, în lumina unei perspective budiste, Knecht se simte atras de practicile yoghinului indian, lipsit de posibilitatea sau de dorința de a comunica. Prin gesturile sale și aprecierea față de cele sfinte, este învăluit de un mister inaccesibil pentru băiatul neinițiat, care „nu înțelegea acestea cu rațiunea și nu s-ar fi priceput să spună nimic despre ele în cuvinte, dar le simțea, așa cum e simțită în ceasuri binecuvântate apropierea celor dumnezeiești”[10]. Inițial, această lipsă de comunicare cu bărbatul nu este supusă îndoielii față de practicile sale, ci, dimpotrivă, îl ajută pe băiat să îl poată înțelege odată ce se supune acelorași ritualuri. Cei doi ajung să își poată trăi viața fără a fi nevoiți să explice propriile intenții.
Scenarii asemănătoare se regăsesc la o depărtare regretabilă față de cele din societatea actuală, trecând pragul nebuniei sau al îndoctrinării. Convenția are o miză prea mare în aceste povestiri, și supun omul la desprinderea de nenumărate practici care la momentul actual îi sunt puternic anexate. Astfel de adevăruri, care sunt deja descoperite, și mai ales acceptate, precum în confucianism dar și în alte religii, își pierd credibilitatea pe măsură ce își propun să se supună analizei, criticii excesive, îndoielii hiperbolizate, sau evaluării pur raționale.
Pe de altă parte, depășirea acestor anexe care de-a lungul timpului au devenit instincte pentru om ar presupune o despărțire dureroasă. Ar fi greu de gândit o consecință mai catastrofală care ar trebui îndurată de către societate pentru a se întoarce la o un trai plin de semnificație. Durerea este ceva ce umanitatea a încercat să înlăture cu orice preț. În societatea denumită de Han paliativă[11], s-a optat pentru suprimare, evadare, închidere în sine, dar niciodată pentru calea dureroasă de a ajunge mai departe. Fiind conștientă de faptul că o bună perioadă din istorie a trebuit să se lupte cu abundența muncii fizice și a durerii care nu cunoștea limite, umanitatea s-a lepădat categoric de posibilitatea ca asemenea neajunsuri să mai dăinuie. Totodată, munca depusă în aceste timpuri ar fi fost o muncă fizică, de la care, în eventualitatea nevoii de odihnă, corpul avea abilitatea de a se vindeca după o zi sau o săptămână. În contrast, în prezent, stresul constant al proceselor prin care oamenii trec, cantitatea amețitoare de împingere către mai mult, mai bun și mai repede, duce la burnout, la depresie, la anxietate. Din nefericire, în acest caz soluția nu mai poate fi odihna. Înlăturarea numeroaselor efecte asupra minții umane durează ani de zile, chiar și vindecate au repercursiuni grave, acoperind perioade semnificative din viața individului.
Luând în considerare toate acestea, societatea a respins categoric durerea. S-a cufundat în analgezice, în medicalizare și în farmacologizare, iar durerii i-a fost luat „caracterul de obiect, chiar și caracterul social. Societatea paliativă se imunizează printr-o amortizare indusă de medicamente și de media”. Astfel, singurele secrete cunoscute de omul prezentului sunt cele de suprafață: „Ni se cere constant să ne împărtășim nevoile, dorințele și preferințele și să ne povestim viețile”, iluzia profunzimii și a legăturii dintre oameni nu poate fi spartă deoarece include interioritatea și intimitatea. Secretele ritualice și convențiile nu mai pot atrage interes deoarece structurile profunde și repetitive obosesc, par fade sau enervante, sâcâitoare, nu sparg nicio barieră vizibilă în mediul social.
În final, orice metodă de salvare propusă timpurilor actuale nu va putea fi îndurată cu ușurință, chiar poate fi considerată inacceptabilă din punct de vedere rațional, din punct de vedere fizic. Simone Weil prevede nevoia de redresare a tiparelor de gândire care nu mai pot accepta ritualul, dar nici religia, și afirmă aspectele chinuitoare ale scăpării din ghearele „eternului iad al Aceluiași”[12]. Weil consideră că „atunci când sufletul, obosit de această agonie, se oprește din a o mai simți, speranța de a mai fi salvat este mică”, însă posibilitatea salvării vine cu „efortul de a își îndrepta privirea către puritate, care în astfel de timpuri trebuie să se dovedească a fi ceva foarte violent”[13].
Ceea ce deosebește religia de orice alt mod de salvare este principiul după care omul se supune unui set de ritualuri, totuși pe cât de mult crede, pe atât de mult este îndreptățit să ceară ajutor în momentele de suferință. Ce deosebește religia, după Weil, este faptul că, înainte de toate, Dumnezeu este cel care caută individul. Religia se prezintă în fața omului prezentului ca salvare, însă acolo se află dintotdeauna, pentru cei care sunt dispuși să creadă. Secretul societății paliative, acea comuniune spre care niciun actant al societății nu și-a mai permis să îndrepte privirea, este practica religiosului.
Din nefericire, într-un demers de regăsire a ritualului și a conexiunii cu orice se află dincolo de înțelegerea umană, omul ar trebui să se împace cu sacrificii greu de imaginat. Pentru a trăi în armonie, precum în „Marea comunitate”, pentru a redescoperi comuniunea în lipsa comunicării, pentru a scăpa de sentimentul superficialului, omul ar trebui să moară, precum a făcut-o Dumnezeu în scrierile nietzscheene. Cea mai semnificativă dintre lovituri ar fi cea cu care umanitatea ar trebui să plece la drum, până la începuturile de vindecare prin ritualuri. Acceptarea imposibilității unei cunoașteri tranșante ar deveni o povară nemărginită.
În eventualitatea dorinței de salvare, omul va găsi „tihnă, care este mai dificilă pentru el decât oricare efort”[14]. Totuși, există și posibilitatea îndreptării către simulare a ritualului, în care „Valoarea e reziduală, dacă nu este resorbită și volatilizată în ciclul schimbărilor”, „Socialul însuși e rezidual atunci când devine producție de relații sociale”, și umanitatea se regăsește în pragul revărsării unui viitor în care „Întreg realul e rezidual și tot ceea ce e rezidual e destinat să se repete la nesfârșit în fantasmă”[15].
[1] Byung Chul-Han, The disappearance of rituals, ed. Polity Press, Cambridge, 2020, p.1.
[2] Simone Weil, Waiting for God, ed. Harper & Row, New York, 1973, pp. 187-188.
[3] Jean Baudrillard, Simulacre și simulare, ed. Idea Design, Cluj, 2008, p. 10.
[4] Confucius, Analecte, ed. Humanitas, București, 1994, p. 134.
[5] Han, op. cit., pp. 37-38.
[6] Mary Douglas, Natural Symbols: Explorations in cosmology, ed. Routledge, Londra, 1996, p. 1.
[7] Baudrillard, op. cit., p. 12.
[8] Ibidem, p. 11.
[9] Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, ed. Rao, București, 2009, pp. 506-508.
[10] Ibidem, pp. 584-585.
[11] Byung-Chul Han, Societatea paliativă, ed. Contrasens, Timișoara, 2022.
[12] Baudrillard, op. cit., p. 73., Han, ibid., p. 12.
[13] Weil, op. cit., pp. 190-193.
[14] Ibidem, p. 195.
[15] Baudrillard, op. cit., p. 107.